Cine conduce în famile

E bună tema, nu? Sunt sigură că vă place şi aţi fi înnebuniţi să vă daţi cu părerea! Mai ales că tuturor le este atrăgătoare ideea de a conduce, de a fi lider, de a avea ultimul cuvânt, de a oferi instrucţiuni, de a face pe şeful, de a avea dreptate, de a fi primul, de a face faţă competiţiei, şi mai ales, ideea de a contribui la binele familiei sale.
Eu personal am impresia că „a conduce în familie” este prost înţeles de mediul nostru social. Observ atitudinea unei dominaţii de dragul dominaţiei, uneori chiar agresive. Ori a conduce nu are de-a face cu dominaţia şi mai ales cu agresivitatea. A conduce este legat de a avea soluţii optime la probleme şi de a acorda sprijin bazat pe respect şi dragoste. Mai ales unde este dragoste, nu are ce căuta autoritatea şi agresivitatea. Mai degrabă fenomenul are de a face cu „mă las în mâinile tale, tu ştii ce este mai bine pentru mine”, sau „doresc să fii fericit/ă şi fac posibilul şi imposibilul pentru aceasta”. Sună bine, nu? Aşa cred şi eu, dar de la idee la acţiune e cale lungă.
Familia este un mediu care presupune probleme de rezolvat şi alternative la soluţii. Acestea au diversitate în funcţie de componenţa şi membrii familiei. Să luăm o familie clasică. Soţ, soţie, fiu, fiică. Probleme pun toţi membrii, soluţii oferă părinţii. Concepţia clasică spune că bărbatul este veriga de legătură cu societatea, el aduce banii, câştigă o poziţie şi o reputaţie a familiei, este protector, reprezintă puterea. Femeia este considerată o creatoare a atmosferei de acasă, ea menţine căldura căminului, educă copiii şi le poartă de grijă, oferă sprijin moral şi psihologic, menţine confortul casei. Astfel, sarcinile pentru o familie fericită sunt egal împărţite şi fiecare contribuie prin specificul său. Cine conduce? Eu zic că cel care conduce este scopul pentru bunăstare şi inteligenţa fiecăruia.
Dacă ne gândim şi la cele lăsate de Dumnezeu şi la principiile Bibliei, femeia trebuie să se supună bărbatului şi bărbatul trebuie să apere femeia. Într-un fel se subînţelege dominaţia bărbatului în familie. Dar această dominaţie nu este una imperativă, impusă sau lipsită de alegere, ci este una din dragoste şi condusă de nobleţe. Femeia se supune nu pentru că „trebuie”, ci pentru că face această alegere de bunăvoie. Astfel, femeia şi bărbatul fac un întreg care se completează reciproc, ducând ambii o cruce. Şi când oboseşte unul, celălalt duce crucea până acesta îşi revine.
Procesul psihologic al lui „cine conduce în familie” se explică prin cine are impresia că este cel care conduce. Bărbatul reprezintă puterea, femeia reprezintă frumuseţea, bărbatul este la picioarele unei femei frumoase, femeia se dăruie unui bărbat puternic, unul îl conduce pe celălalt, fiecare dintre ei conduce şi este condus. Efectul negativ se produce atunci când partenerii de cuplu urmăresc intenţionat să îl conducă pe celălalt. Realitatea este în felul următor: el are impresia că o domină pe ea, ea are impresia că îl conduce pe el, ambii trăiesc în iluzie şi ceea ce se întâmplă, este că cei doi nu se întâlnesc niciodată, nu se pot înţelege, se vor acuza şi se privează pe sine însuşi de afecţiune, dragoste, afinitate, sinceritate şi respect. Acest model va fi preluat de copii, şi din generaţie în generaţie se transmit prejudecăţi despre „cine conduce”. Şi, între noi fie vorba, femeile vorbesc între ele despre faptul că sunt mai inteligente şi despre ce s-ar face bărbaţii fără ele, despre faptul că Universul le-a creat ca purtătoare a perpetuării speciei, ale tradiţiei, ale secretelor succesului. Iar bărbaţii între ei afirmă clar şi răspicat că sunt nişte conducători înnăscuţi, că ei împart lumea, că ei fac ordinea şi au putere de decizie. Cine oare conduce?
În spatele unui bărbat puternic se află o femeie puternică si in spatele fiecarei femei puternice este un barbat puternic...
Tu ce alegi să fii???