Cand Cearta este aproape sa ne desparta...

Nasterea unei relatii este indragostita de armonie si echilibru, nimeni si nimeni nu intra intr-o relatie ca sa se certe, ca sa se contrarieze, ca sa acumuleze frustrari si nelinisti. Si daca ne gandim: de fapt ce este cearta? Foarte simplu: este momentul in care partenerul nu raspunde asteptarilor noastre. Adica partenerul real se comporta diferit de idealul pe care il purtam in minte, iar aceasta diferenta nu iti convine, te supara, te enerveaza. Modul in care reactionezi depinde de cum esti tu: poti sa fii exploziv sau poti sa te inchizi in tine, bineinteles cel mai bine este sa spui ce te deranjeaza intr-o forma calma si fara reprosuri, mai ales ca de fapt problema este a ta.Iar aceasta o poti face numai daca iti pasa cu adevarat de relatia pe are o ai. Beneficiile comunicarii deschise te imbogatesc cu intelegere, empatie, viziunea lucrurilor din perspectiva celuilalt, cresterea distingerii emotiilor ale si ale celuilalt si cel mai important – intercunoasterea.
Cand esti infierbantat de lucrurile care nu iti plac ai tendinta de a i le arunca celuilalt in fata, acest moment este cel mai nepotrivit pentru comunicare. Ideal este sa te retragi putin pentru o discutie cu tine insuti, sa privesi in tine si sa vezi care este problema, a ci este de fapt problema, cine este responsabil de emotiile tale, cine este responsabil de situatie, unde ai gresit tu, unde a gresit persoana cealalta, ce conteaza cel mai mult, ce vrei sa schimbi, ce te doare pe tine, ce il doare pe celalalt.... Mergi putin in fata oglinzii, priveste-te atent si spune-ti ceva frumos, spune despre tine un lucru dragut si pozitiv. Incearca sa razi putin de tine, sa vezi lucrurile din perspectiva unei comedii si vezi cat de comic esti. Si dupa toate aceste intrebari, poti merge linistit la partenerul tau si sa ai o discutie...
Bineinteles suna bine ce scriu eu aici si veti spune ca realitatea niciodata nu poate fi asa... Dar stiti de ce realitatea este asa ? Pentru ca niciodata noi nu concepem in mintea noasta ca o asa realitate este posibila. Daca iti propui sa faci asa data viitoare, nu inseamna ca iti va reusi, dar vei avea premisa pentru a repeta intentia pana la succes iar scopul final este sa faci din cearta o comunicare atenuata de emotiile negative si sa o transformi intr-o discutie calma si inteligenta.
Este posibil sa eviti certurile? Nu! Mereu vor fi viziuni diferite asupra lucrurilor, iar lumea este construita pe conflicte. In acelasi timp un cuplu este imaginea armoniei, a compatibilitatii, a dragostei si a iertarii. Daca pastrezi in minte aceasta imagine, viata ta va fi mai usoara.
Iar daca o cearta sau un conflict a anulat un cuplu, o relatie, o casnicie, de multe ori unul dintre fosti parteneri se trezeste cu regretele ca nu a spus bine ce avea de spus si o mica explozie a distrus ce fusese construit poate chiar ani...

Sufletul pereche

Se spune în miturile antice că existau nişte oameni perfecţi care nu mai aveau nevoie de nimic din exterior ca sa fie fericiţi, iar zeii, fiind invidioşi, au facut din unul doi, astfel încat pentru a fi compleţi, aceştia trebuie să se caute toata viata unul pe celalalt! Şi aceste căutări nu sunt lipsite de peripeţii, suferinţă, întrebări, dezamăgiri, pierderi, tentative de sinucudere sau depresii infinite. Într-un final tot vei reuşi!!!
Întrebarea este dacă într-adevăr fiecare dintre noi are un suflet pereche, dacă este real că “pentru un anumit Ion s-a născut o anumită Ileana” şi dacă misiunea lor este să se caute şi în final să se descopere unul pe celălalt? Este apropae imposibil de răspuns la această întrebare atâta timp cât se jonglează multitudinea explicaţiilor actuale, una dintre ele afirmând clar că fiecare om este un potenţial partener pentru alt om, respectându-se normalitatea sexelor şi asta pe baza adaptării la care este capabilă fiecare fiinţă. În acelaşi timp istoriile şi împărtăşirile care te tulbură şi emoţionează cu vibraţiile sale sunt extraordinarele poveşti de dragoste în care un EL s-a întâlnit cu o EA întâmplător sau neîntâmplător, a fost dragoste de la prima vedere, s-au desparţit, s-au căutat, s-au întâlnit din nou, povestea e plină de elemente inedite, de elemente surpriză, de întorsături de situaţie, exact ca în filme sau poate mai fascinant decât în filme. Cert este că în fiecare dintre noi îşi face loc o poveste de dragoste, în fiecare dintre noi prinde viaţă un traseu emoţionant al căutătii odiseice al “bărbatului ideal” sau al “femeii visurilor”! şi indiferent dacă faci aceasta activ sau pasiv – o faci şi asta dă sens vieţii tale, în vis sau în realitate.
Tu de fapt poţi crede orice, te poţi mulţumi cu orice, pentru tine poate fi suficient să împarţi viaţa cu cineva cu care pur şi simplu te înţelegi, care respectă acele “criterii minime” de convieţuire şi faţă de care poţi simţi măcar afecţiune şi prietenie. Sau poţi să crezi că ceea ce cauţi tu nu există şi nici nu va exista, iar destiul tau este implacabil de a fi nefericit si incomplet. Şi mai poţi să crezi cu multă putere în visele tale, în ceea ce cântă sufletul tău, in ceea ce ritmează bătăile inimii tale şi să consideri în permanenţă că destinul are grijă de tine, că ceva incredibil ţi se va întâmpla mîine sau chiar peste o oră şi tu deja eşti fericit vizualizând în permanenţă calea către împlinire în doi!
Dacă ne oprim puţin din alergarea zilelor vieţii noatre şi pur şi simplu privim în jur, privim părinţii nostri şi istoriile lor de dragoste, privim prietenii, vecinii, oamenii pe care i-am văzut o singura dată în viaţă etc şi ne întrebăm: oare ei şi-au găsit jumătatea? Oare ei au căutat aşa cum cauţi tu? Oare mai caută? Oare au găsit, dar nu era tocmai potrivit? Oare au suferit, suferă sau vor suferi? Oare cine le este potrivit? Oare.... poţi avea un milion de întrebări şi toate sunt întrebările tale, toate sunt frământările tale. Ai curaj să găseşti răspunsurile tale şi atunci poate pentru tine lumea va fi mai clară şi dragostea mai aproape. Sufletul tău pereche vieţuieşte în tine, în fiecare zi vorbeşti cu el, pentru că ai nevoie de el... atunci când viaţa îţi oferă copia sufletului tău pereche ai sentimentul că eşti în sfârşit întreg!!! Că nu îţi mai lipseşte nimic pentru a nu te mai simţi singur într-o lume infinită. Sufletul tău pereche este oglinda ta inversă, are exact ce îţi lipseşte ţie, are liniştea de care ai nevoie când tu eşti un explozibil, are romantismul pe care tu nu îl ai pentru că eşti practic şi pragmatic, are spiritul de organizare care la tine nu îşi găseşte loc pentru că eşti spontaneitatea întruchipată... şi lista o poţi construi exact aşa cum ţi se potriveşte...
Şi nu uita.... să trăieşti!

Seductia ca arta si ca element al succesului in cuplu

Nu-i aşa că sună a titlu sofisticat?! Da... Păi, gândiţi-vă... insăşi seducţia ca fenomen, ca joc, ca provocare face parte integrantă din tot ceea ce inseamnă comunicare umană, şarmul şi carisma de a fi observat si admirat, secretele atracţiei pe care le cunoşti mai mult sau mai puţin şi toată scena desfaşurată care îţi deschide elementele creative astfel încât dai pe din-afară ce ai mai preţios, mai valoros şi mai elegant.
De fapt ceea ce vreau eu personal să înţeleg şi să explic, este de unde până unde seducţia este „a place”, „a te vinde” celuilalt şi de unde până unde este o autoseducţie, autocunoaştere şi creşterea ta în ochii tăi... Aţi prins?!
Ce faci în primul rând când doreşti să seduci? Studiezi cu atenţie viitoare cucerire, creezi în prezenţa acesteia o atmosferă elegantă şi seducătoare. Comunicarea este esenţială în această artă, umorul şi şarmul sunt ingredienţi de neînlocuit! Şi mai ales autocunoaşterea!
Atunci când îţi doreşti să seduci, nevoia ta interioară ţine de a fi remarcat, a fi apreciat, a fi sclipitor! Nimeni nu are nevoie de tristeţe, deprimare, probleme. Oamenii fug de aşa ceva, că fiecare e cu crucea lui, dacă întâlneşti pe cineva care ascultă cu „pasiune” problemele altora, e pentru că vrea să-şi demonstreze că ale sale sunt mai mici, că nu e unicul care suferă. Deci vrei să fii sclipitor, sclipitoare! Şi, înainte de toate, trebuie să vezi asta la tine, consideră-te aşa, construieşte-te în această atitudine, astfel încât ea să curgă din interior, din tine, să fie naturală, mai ales că ea chiar devine parte integrantă a ceea ce eşti tu! Creşte-ţi frumuseţea, interioară, exterioară!!! Devino fermecător, fermecătoare prin zâmbetul tău, transmite prin el lumea ta enigmatică astfel încât persoana pe care vrei să o seduc să dorească să te descopere, ieşi din decor, fii altfel, prin expresie, design al îmbrăcămintei, culori, gesturi. Dar bineînţeles nu exagera, pentru că devii parte a ridicolului. Carisma cu care te-ai născut sau pe care doreşti s-o înveţi este atu-ul tău în cazul în care este sincer şi vine din inimă. A seduce nu are nici o legătură cu a manipula, deşi elementele comune sunt multiple. Atunci când vrei să te pui în valoare doar pentru a obţine admiraţie şi apreciere, nu faci decât să manipulezi, şi în acelaşi timp rămâi frustrat şi lipsit de satisfacţie, pentru că indiferent dacă ceilalţi, celălalt nu observă că tu asta faci (deşi, fii sigur/ă că simte), tu, în sufletul tău nu te poţi minţi. În schimb dacă tu vrei să seduci pe cineva căriua îi doreşti de la sine tot ce e mai bun şi te simţi atras, fascinat, intrigat de o persoană anume şi doreşti cu onestitate ca acea persoană să facă parte din viaţa ta aşa cum tu vrei să faci parte din viaţa ei, atunci seducţia pe care o vei exprima va fi cu siguranţă încununată de succes!
Şi ca să ai succes, spuneam mai sus undeva că trebuie să cunoşti cât mai multe despre persoana pe care vrei să o seduci, şi cunoaşterea se obţine în primul rând prin observaţie liberă a realităţii. După care faci tot ce numesc eu sincronizare: când comunici cu celălalt, şi aceasta se întâmplă de obicei de la sine, repetă ca într-o oglindă, fără a teatraliza mişcările, gesturile pe care le face persoana pe care o placi. Şi dacă persoana este prinsă în jocul tău, la un moment dat aceste sincronizări vor deveni spontane şi naturale.
Seducţia este o provocare, este o artă, este o expresie a maturităţii. Aşa cum nu poate fi forţată, nu poate fi făcută la nimereală!

Relaţia de cuplu - între emotie şi raţiune

Cine dintre noi se întreabă: ce este de fapt cuplul dintre un bărbat şi o femeie, cât îl gândim cu mintea şi cât este pasiune şi sentiment??? Ce este mai important? Cine şi cât trebuie să dea? Unde se termină emoţia şi de unde începe raţuinea? De ce emoţia te dă peste cap şi de ce controlul îl deţine mintea? Cum se obţine echilibrul dintre acestea două? Cum poţi folosi ambele resurse pentru o relaţie funcţională? Ai nevoie de ambele pentru a fi fericit? Şi lista evident poate continua!
Hai să lucrăm puţin cu imaginaţia. Aşează-te relaxat, respiră adânc şi dacă eşti pregătit/ă, începem: vizualizează partenerul tău de cuplu.
Ai imaginea ei, a lui in faţa ta! Şi priveşti. Atent, fără să te grăbeşti, nu evita detaliile, fără prejudecăţi, doar priveste, studiază, bucură-ţi ochii. Fă asta cincisprezece minute. Nu gândi la nimic, doar priveşte. Fără semnificaţii, fără idei, fără gânduri, fără amintiri... şi în acelaşi timp, cât stai cu ochii imaginari pe această figură, priveşte şi la tine, nu la silueta ta, ci la ceea ce simţi atunci când priveşti. Observă ritmul inimii, apariţia transpiraţiei, căldura mâinilor, frecvenţa respiraţiei, incordarea anumitor muşchi ai corpului, mai ales ai feţei, tensiunile in stomac, furnicăturile în corp... dacă unele dintre acestea apar, înseamnă că tocmai ţi-ai cunoscut emoţiile! (Dacă nu apar, nu înseamnă că nu ai emoţii!!!)
Acum, aceeaşi persoană pe care o vizualizasei cu ochii emoţiilor, o vei vizualiza cu ochii minţii. Ai imaginea în faţă şi te uiţi la ea lăsând liber tot ce gândeşti despre persoana respectivă. Şi în acest caz vei apela la amintiri, evenimente, declaratii, poate chiar prejudecăţi. La ideile a ceea ce este ea/el care s-au format de-a lungul timpului, o dată cu experienţa separată sau comună. Aici intră şi ceea ce gândesc alţii despre ea/el, statutul social, profesional, relaţional. Astfel ai acces la tot ce gândeşti despre partenerul tău, la lucrurile care îţi convin, iţi sunt utile, sunt existenţiale şi la acele care te deranjează, te supără, te plictisesc, te enervează.
Primul pas a fost să conştientizezi diferenţa dintre emoţie şi raţiune. Practic este aproape imposibil să funcţioneze una fără cealaltă. Ceea ce este important e să le integrezi şi să le pui în acord. Ca să nu te confrunţi cu contradicţii interioare, deşi acestea fac parte din procesul natural al vieţii, faci ordine în structura ta. Deaceea ai nevoie bineînţeles să te cunoşti pe tine însuţi/însăţi. Să vezi care este partea ta dominanta: inteligenta emoţională sau logica mentală? Pentru a stabili acest lucru, poti face un test (dacă nu-l ai, ţi-l pot oferi, scrie la redacţie). Sau poţi întreba prietenii apropiaţi şi în care ai încredere, cum te văd ei. Din moment ce ştii mai multe despre tine vei şti mai multe şi despre celălalt. Iar un element al succesului în cuplu reprezintă chiar expresia ta, calitatea de a fi tu însuţi/însăţi, efortul mai mult sau mai puţin de a comunica sincer şi autentic, de a veni în relaţie cu ceea ce eşti şi să renunţi la toate măştile cu care vrei să fii mai valoros, dar nu te reprezintă. Dacă ai emoţii, exprimă-le, dacă ai critici şi elemente care nu îţi convin, spune-le fără intenţia de a-l jigni pe celălalt, dacă ai sentimente care crezi că trebuie spuse, spune-le, nu ţi se va întâmpla nimic periculos. Expimă-te prin cuvinte, gesturi corporale, obiecte de preţ, tăcere sau orice altă modalitate care îţi este caracteristică, mentală sau emoţională!
Şi dincolo de aceste explicaţii şi de explicaţţile pe care le aveţi chiar voi, într-o relaţie mereu vor fi prezente ambele aspecte, pentru ca dacă începutul este generat de pasiune şi de spontaneitate, continuarea va fi marcată de respect, înţelegere, capacitatea de comunicare şi echilibrul celor care participă la relaţie. Şi după cum nu există un standard al cum trebuie să fie o relaţie perfectă, urmează-ţi inima şi orice s-ar întâmpla, fericirea este în mâinile tale!

Divorţul ca soluţie

Dincolo de stigmatul social binecunoscut în vremurile anterioare în urma căruia oamenii divortaţi sunt priviţi într-un fel, mai ales femeile, şi dincolo de perioada actuală în care oamenii, europenizându-se fac deja excese, divorţul fiind ceva obişnuit ca şi cum ai merge la cumpărături, totuşi e bine să cunoaştem psihologia divorţului şi ce ascunde acesta de fapt.
Divorţul ca proces de separare implică în primul rând un bărbat şi o femeie, atunci cand aceştia au împreună şi copii, problematica devine mai complexă, situaţia în acest caz multiplicând mai multe decizii, opinii, conflicte. Psihologic vorbind, familia aflată în separare acuză o criză, o infuncţionalitate şi o dorinţă de schimbare. Bineînţeles că problema nu este de ieri sau de azi, sunt cupluri care nici măcar nu au funcţionat vreodată, care s-au format mai mult sau mai puţin la nimereală, interesele cărora nu au avut legătură cu stabilitatea sau cu un proiect de viaţă comun, sau, în cazul în care au fost, partenerii nu au avut capacitatea de a crea, de a menţine şi de a genera constanţă in binele familiei. Şi în acest caz divorţul este ca o următoare etapă a vieţii. Unele lucruri nu merg niciodată. Din alt punct de vedere poate fi vorba de decizia de separare care vine de la un singur partener, celălalt fiind satisfăcut de realitatea de până atunci. În acest caz ori unul a evoluat mai mult, ori scopurile de viaţă au devenit prea diferite, ori apare un al treilea, ori nevoile personale se modifică. Si atunci inevitabil divorţul devine soluţie atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Pentru primul este o nouă oportunitate de a face cu viaţa sa ceea ce işi doreşte cu adevărat, pentru al doilea, de a se elibera de iluzia că îşi cunoaşte partenerul şi nevoile acestuia. Incompatibilitatea devine solvabilă prin separare pentru a da spaţiu noilor împliniri. Mai ales că o căsătorie îţi oferă multă experienţă şi destule lecţii pentru a nu mai face aceleaşi greşeli. Astfel nişte cauze reale, palpabile, plauzibile pot oferi o motivaţie sănătoasă şi de a vedea în acest caz într-adevăr divorţul ca pe o soluţie.
În acelaşi timp, privind statisticile actuale, este alarmant cum societatea a început să jongleze cu acest «instrument». Exodul masiv în străinatate, schimbarea viziunilor şi stilului de viaţă favorizează găuri enorme intre parteneri care ajung la un moment dat să se uite cu absolută strainătate unul la celălalt. Evident o astfel de societate nu poate fi sănătoasă atât timp cât aceasta trebuie să fie producătoare de generaţii noi, puternice, pregătite pentru a continua progresele epocii moderne, iar efectele se extind la nivel global. Tinere care deja au ca standard căsătoriile cu bărbaţi de vâsta a treia cu bani, femei căsătorite cu străini, bărbaţi care cad în patima alcoolui, copii cu planurile de viaţă date peste cap, instabilitate, incertitudine, luptă, pierdere de timp, energie, forţă vitală... Si atunci... cine oferă soluţii ???
Nimeni şi fiecare. E nevoie să-ţi pui din nou întrebări... Ca de fiecare dată când trebuie să faci următorul pas în viaţa ta. Eşti la o răscruce şi ai în faţă drumuri, fiecare drum te duce altundeva şi pasul pe fiecare va fi altfel. Iar tu trebuie să alegi! Si când alegi ţii cont de binele personal, de propria fericire, tii cont de binele societăţii în care trăieşti şi care îţi trasează limitele şi normele de conduită, ţii cont de posibilitatea viitorului tău şi de cei apropiaţi pe care cu siguranţă îi afectezi cu deciziile tale. Si dincolo de toate, ceea ce nu trebuie să uiţi niciodată, este că te-ai născut liber!!! Iar ceea ce faci, indiferent cum comentează ceilalţi, trebuie să-ţi dea încredere, pentru că orice schimbare va fi în folosul tău. Si mai ales : învaţă să-ţi asumi riscuri şi să te maturizezi din fiecare experienţă. Important este să eviţi să faci acţiuni ca să demonstrezi ceva cuiva, pentru că la un moment dat te vei trezi că ai făcut asta toată viaţa şi împlinirea va fi departe de tine...

“Vreau să mă iubească aşa cum sunt!” (Cum se poate plictisi celălalt de tine)

Aţi observat cum sună, nu??? Cum este să auzi de la partenerul tău de viaţă asta?! Ea are 20 de kilograme surplus şi spune: dacă soţul meu mă iubeşte, să mă iubească aşa cum sunt!!! El are un servici prost plătit şi spune: dacă soţia mea mă iubeşte, să mă iubească şi fără prea mulţi bani!!! Hai să fim serioşi! Şi să ne uităm in interiorul nostru cum privim chiar noi oamenii jurul nostru... Nu-i aşa că ne plac oamenii puternici, oamenii de calitate, oamenii de cuvant, oamenii care arată bine, stilaţi, eleganţi, oamenii populari, oamenii de caracter, lideri... etc. Tuturor, fără excepţie! Şi dacă tot vrei să ai alături de tine fiinţe cu aşa personalitate, tu ce oferi în schimb??? Tu cât de des te uiţi în oglinda sufletului pentru a verifica dacă nivelul la care ai ajuns este unul compatibil cu nivelul relaţional la care aspiri??? Eşti bărbat şi vrei o femeie frumoasă, inteligentă, cu bun-gust, rafinată, o bună administratoare a casei, cu ascendent din punct de vedere al carierei, capabilă de a procrea copii sănătoşi, iubitoare, afectuoasă, înţeleaptă, să te înţeleagă şi să fie alături de tine necondiţionat... Nu-i aşa?! Sau eşti femeie şi vrei alături de tine un bărbat lider, cu multe aptitudini, atletic, popular, stoic, curajos, evolutiv, dornic de realizare, cu o poziţie socială excelentă etc.
Şi ce să faci dacă nu eşti încă la nivelul x sau y??? Mai întâi vezi dacă vrei cu adevărat şi eşti pregătit/ă să investeşti timp, energie, efort şi constanţă sau vezi dacă ceea ce eşti acum îţi convine şi te satisface. Vrei mai mult? Păi, începe să creşti!
Dacă eşti bărbat, uită-te cu luciditate la tine şi renunţă la orgoliul de a te vedea ca pe cineva care nu are cusur. Alege un model de personalitate care te atrage, îţi place şi pe care îl crezi că te-ar putea reprezenta. Nu ţinti imposibilul, dar în acelaşi timp alege o miză înaltă! Şi vezi dacă îţi dă energie, dacă te inspiră! Urmează modelarea, amplificarea potenţialului tău pozitiv, organizarea sistemului tău de valori, creşterea valorii tale. Restructurează-ţi cercul de cunoştinţe, frecventează locuri selecte, fă ordine în garderobă, priveşte la sănătatea ta... Dacă vrei să fii lider, atunci fii stoic, puternic, dar nu prost crescut, binevoitor, dar nu slab, indrăzneţ, dar nu tupeist, modest, dar nu timid, mandru, dar nu infatuat, cu simţul umorului, dar fără a fi ridicol prin exagerare... hai, că ştii ce ai de făcut!!!
Dacă eşti femeie, bineînţeles ai de dezvoltat calităţile tale feminine: frumuseţea şi înţelepciunea! Crează-ţi stilul, pune în valoare ceea te reprezintă şi te avantajează astfel încât să devii o bijuterie tentantă. Însă să nu rămâi la stadiul de bijuterie frumos sclipitoare, instruieşte-te, citeşte, fii la curent cu cât mai multe din ce se învârte pe lumea asta, cunoaşterea îţi dă putere, fii deschisă, conciliantă, supusă, dar nu sclavă, isteaţă, dar nu arogantă, dulce, dar nu fadă, suportivă, dar nu tolerantă la ignoranţă. Observă în mod deschis ce vrea tipul de bărbat care îţi place de la o femeie şi adaptează acele caracteristici la personalitatea ta, fără a renunţa la tine şi la modul tău fundamental de a fi.
Bineînţeles toate acestea le faci mai întâi pentru tine, pentru fericirea ta, pentru implinirea ta ca persoană, pentru a te exprima prin creativitate şi valoare. Devenind o astfel de prezenţă vei fi atractiv/ă pentru potenţialii parteneri şi într-un final vei găsi ce cauţi sau vei creşte confortul relaţiei pe care o ai deja. Şi atunci nu te vei mai plicitisi în relaţia ta, nu vei avea nemulţumiri faţă de tine şi de partenerul tău de cuplu, vei observa mai multă exprimare a dragostei şi al respectului, şi mai ales vei avea mai multă siguranţă că soţul sau soţia ta fiind mulţumit/ă de tine va rămâne constant/ă în familia pe care aţi întemeiat-o. Iar o aşa atitudine este sănătoasă şi corectă faţă de partenerul tău de viaţă care, dacă îţi aminteşti, spuneai că merită ce este mai bun pe lume şi căruia cu siguranţă i-ai promis într-o zi că eşti ceea ce îi trebuie lui/ei!!!

Când este momentul sa te căsătoreşti

Te-ai întrebat şi tu? Ai raspunsul? Cu siguranţă!
Este de la sine înţeles că în viaţa fiecărui om peregrinează, vin şi pleacă o mulţime de persoane, o mulţime de potenţiali parteneri, de şanse, ocazii, întâmplări neîntâmplătoare, iar noi avem o reacţie adaptată la nevoile din acel moment. De fiecare dată când laşi ca în viaţa ta să intre un „acel cineva”, te intrebi:
Aceasta e jumătatea mea?
Cum să testez că îmi este predestinat/ă?
Cum pot avea certitudinea că vreau să-mi petrec restul vieţii cu această persoană?
Începi să ai diverse voci în cap, se mai alătură şi părerile celorlalţi, mai ales a prietenilor şi a familiei. Pui cap la cap o mulţime de informaţii, ai idei care par contradictorii. Analizezi. Eşti atent/ă la sentimentele, trăirile, emoţiile tale. Chiar descoperi discordanţe între „îmi place” şi „îmi convine”, devenind frustrat/ă de atracţia faţă de „cine nu trebuie” sau nu este potrivit. Tot acest proces se transformă într-o luptă internă, mai ales că eşti conştient/ă că mai devreme sau mai târziu va trebui să faci o alegere, să faci o propunere sau să accepţi o cerere în căsătorie.
În cazul în care căsătoria pentru tine este o afacere, un business, eşti foarte clar în ceea ce ai de făcut. Este doar o chestie de timp. Dacă, însă, a fi cu cineva pentru tine înseamnă a fi îndrăgostit/ă, căutările deseori durează şi s-ar putea să fii în căutarea unei himere, a unei iluzii. Dincolo de acestea, eşti frământat să faci o alegere bună, iar ceea ce este important de ştiut, este faptul că eşti oricum liber/ă şi că propria libertatea nu ţi-o poate privatiza nimeni, deaceea eşti liber/ă să experimentezi, fără să forţezi, fără să te grăbeşti, în acelaşi timp fiind conştient de faptul că timpul nu se întoarce şi o şansă pierdută este o sansă ratată pentru totdeauna. Unii pot căuta o viaţă întreagă fără să-şi găsească perechea şi să experimenteze la nesfârşit, de fiecare dată potenţialul partener fiind insuficient de „bun” pentru „a-şi lega viaţa” cu el sau cu ea. Alţii, în schimb se nasc cu „jumatatea” alături, se cunosc în copilărie, petrec mult timp împreună, devin prieteni prin excelenţă şi rămân în doi o viaţă. Bineînţeles observaţi diversitatea comportamentelor umane de natură matrimonială şi fiecare caz are unicitatea lui.
Ce mi se pare mie foarte important este că pentru fiecare eveniment în viaţă există un timp optim, un moment potrivit, care, dacă este ratat, va fi problematic de soluţionat după. Deci şi pentru momentul căsătoriei este un moment perfect. Această decizie vine din noi şi din acea clipă alegerea partenerului se întâmplă de la sine, întâlneşti persoana potrivită când eşti pregătit/ă să o întâlneşti, este ca un mister al Universului. Este necesar şi inevitabil sa vrei, să îţi doreşti, să simţi nevoia, să faci din acesta o prioritate. Pentru că tot timpul poţi spune: cu siguranţă merit/vreau ceva mai bun, hai să mai aştept. Drama este că poţi face aceasta toată viaţa. Şi vei fi neîmplinit/ă. Pe lângă acestea, direcţia în care se dezvoltă societatea întârzie momentul căsătoriei, oamenii au început să gândească că este mai important să te realizezi din punct de vedere al carierei, şi după ce obţii un standard al vieţii mai bun, te orientezi la un debut în familie. Dacă aceasta este bine sau rău, nu ştim, dar ştim că totul se poate face împreună, în doi, aşa cum au făcut generaţiile anterioare.
Care este timpul optim? Timpul optim este atunci când ştii că vrei asta şi te maturizezi. Atunci când a te căsători capătă şi dă sens vieţii tale. Nu contează prejudecăţile, stereotipiile, părerile celorlalţi, care spun încă nu sau e prea târziu, ce comentează alţii este important, dar nimeni nu poate simţi ca tine şi nu poate trăi viaţa în locul tău. Şi când vei fi în ziua nunţii, fii atent/ă la jurămintele pe care le vei declara în faţa celuilalt.

A contribui la prospeţimea relaţiei

Bineînţeles atunci când debutezi într-o relaţie, e mult spaţiu de intercunoaştere, de noutate, de istorii împărtăşite, de entuziasmul începutului, esti curios, te interesează tot ce e despre persoana iubită, acumulezi date şi detalii despre personalitatea acesteia, despre sistemul de valori, despre pasiuni, stil de viaţă, ce-i place şi ce nu-i place, eşti atent la reacţiile ei comportamentale, la calităţi şi defecte, domenii ale vieţii: profesional, relaţional, familial, personal, sexual etc. Toate acestea te ţin oarecum legat şi oarecum într-un continuu suspans al aşteptării şi descoperirii. Deaceea golul dintre tine şi celălalt este din ce în ce mai mic, din ce în ce mai plin.
Dar acesta nu durează nelimitat, încet, încet totul se transformă într-o maşinărie în care fiecare dezvoltă nişte stereotipii comportamentale fără să mai fie cu adevărat prezent la exprimarea celuilalt, partenerul de viaţă devine ceva ştiut, ceva cucerit, o persoană cu care rezolvi problemele vieţii, o persoană în prejma căreia îţi petreci o bună parte a timpului, cineva care devine atât de cunoscut pentru tine încât nu te mai poate surprinde aproape nimic, şi de multe ori se întâmplă să nu reţii sau nu observi cu ce a fost îmbrăcat, dacă şi-a schimbat culoarea părului sau dacă ţi-a spus bună dimineaţa. Această OBIŞNUINŢĂ cum o numesc unii, PLAFONARE, cum o numesc alţii, sau rutină, cotidian, saturaţie, plictiseală devine o realitate zilnică în viaţa de cuplu. Intrebarea este dacă acest fenomen este unul inevitabil !!!
In primul rând este un fenomen normal, şi anormal dacă o iei ca normalitate. Pentru că a accepta resemnat că asta trebuie şi este inevitabil să se întâmple, înseamnă a nu mai lăsa loc pentru alternative şi schimbare. A accepta că uneori problemele vieţii şi provocările ne pot fura timpul pentru disponibilitatea acordată partenerului de viaţă înseamnă a accepta şi ideea că există şi timp, energie, deschidere în anumite momente pentru a fi în totalitate dedicat acestui domeniu. Şi că totul se aplică în funcţie de circumstanţe.
Bineînţeles că, pentru a evita sau a diminua efectul obişnuinţei în cuplu, este nevoie de contribuţia reciprocă a partenerilor. Fiecare vine cu „un dar” în relaţie, cu „o ofertă”, cu un specific. Şi acestea trebuie să fie în măsură de a-i trezi celuilalt interesul, de a-i face invitaţie către tine. Iar acestea nu se pot realiza fără prezenţa noului. Elementul de nou atrage fără îndoială, evident, acest nou trebuie să aibă legătură cu contextul în care cei doi convieţuiesc, în limitele caracteriale ale acestora. Nu trebuie să fie neapărat ceva grandios, poate fi simplu. Noutăţi profesionale, sociale, relaţionale, experienţiale, culturale, cognitive, aptitudinale etc şi mai ales e importantă capacitatea de a le comunica, disponibilitatea emoţională şi angajamentul cu care faci acestea. Deasemenea este foarte important realizarea optimă a prezenţei în relaţie, un echilibru între a lipsi şi a sufoca. Şi acest echilibru se învaţă pe măsură ce evoluezi temporal în relaţie, primind şi oferind continuu un feeback de la şi către celălalt.
Echilibrul relaţiei şi capacitatea acestuia de a etapiza momentele vieţii se compune din prospeţimea, imprevizibilitatea şi stabilitatea cu care vin ambii perteneri. Dincolo de un sistem de valori şi tendinţe temperamentale care aproape că nu se modifică de-a lungul vieţii, modelele comportamentale e bine să fie dinamice, inovative, creative şi diversificate. Şi dacă de la un moment dat poţi avea impresia că fenomenul îndrăgostirii durează doi ani după care tot ce leagă doi soţi sunt îndatoririle şi obligaţiile vieţii cotidiene, totuşi îndrăznesc să susţin că fenomenul îndrăgostirii este ciclic şi că te poţi îndrăgosti din nou şi din nou de aceeaşi persoană despre care ai impresia că ştii totul.

De la iubit la soţ, de la iubită la soţie

După procesul lungilor sau scurtelor căutări a jumătăţii tale, după perioada de tatonare, intercunoaştere, testare, reeducare şi adaptare la solicitările şi stilul de viaţă a persoanei alese, evident se trece la pasul următor şi anume, acela de a legaliza relaţia şi de a declara lumii întregi că viaţa ta este acum nu numai a ta, ci şi a lui sau a ei. Şi mai ales, acum nu mai eşti responsabil doar de tine, începi să porţi responsabilitate şi pentru fericirea celuilalt. Voi vorbi despre metamorfozele atitudinale ale partenerilor înainte şi după căsătorie.
Atunci când erai în relaţie cu el/ea, fenomenul cuceririi, recuceririi şi al seducţiei era foarte prezent, nu aveai certitudinea că celalalt vrea să fie cu tine o viaţă, erai mereu atent la ceea ce faci, la ceea ce spui, la atitudinile tale, erai incontinuu preocupat de imaginea ta în faţa partenerului, cum să arăţi mai bine, cum să fii atractiv, cum să-ţi protejezi reputaţia, cum să placi prietenilor sau rudelor celuilalt. Relaţia se fundamenta pe fenomenul îndrăgostirii şi partenerul era tot ce îţi doreşti, Alfa şi Omega, în acelaşi timp nu aveai o siguranţă că el este Alesul sau Aleasa. În relaţie experimentăm, încercăm, greşim, inovăm... toate acestea contribuie la autodescoperirea noastră şi la răspunsul asiduu căutat: „Ce vreau de fapt de la celălalt?”. Astfel relaţiile se ţes sau se uzează, făcînd spaţiu pentru altele. Iar după mai multe sau mai puţine experienţe, parcă începi să ai nevoie de stabilitate, de linişte, de o completare. Dacă o vrei cu adevărat, ţi se întîmplă.
În momentul în care ai declarat solemn în faţa altarului: „DA”, ceva ţi se întâmplă. Nici nu prea ştii ce, dar ţi se deschid nişte porţi şi intri într-un spaţiu nou. Pentru unii foarte confortabil, pentru alţii un spaţiu străin. Şi dacă persoana pe care ieri o prezentai ca logodnica mea sau logodnicul meu, prietena mea sau prietenul meu, de astăzi o numeşti soţia mea sau soţul meu. Această schimbare îi constrânge pe unii şi îi eliberează pe alţii. Cert este că începi să-ţi asumi noi riscuri şi responsabilităţi, dar şi noi împliniri şi satisfacţii. Care ar fi acestea? Fiecare le are pe ale lui. Important este că nu mai eşti singur.
Şi vă întrebaţi: totuşi care este diferenţa? Poate face aşa o schimbare de atitudine şi angajament un act (certificatul de căsătorie)? Nu, nu actul face diferenţa, ci DECLARAŢIA. Ai declarat pentru tine, pentru partener şi în faţa lumii întregi că nu mai faci ce vor „muşchii tăi” (nu că nu ai putea), ci faci ceva cu încă cineva şi că îi respecţi opiniile, dorinţele, opţiunile. Însuşi cuvântul soţ vine de la ceva par, nu mai eşti unul, sunteţi doi, şi unde-s doi puterea creşte, unde-s doi, nu mai e monolog, e dialog, este schimb, compromis, concesie, combinaţie, completare, continuitate. Eşti prins în responsabilităţi şi obligaţii, împarţi ce ai cu cel cu care eşti căsătorit, indiferent că îţi convine sau nu, eu cred totuşi că îţi convine, nu?
Cum priveşti partenerul după ce te-ai căsătorit, pare mai atrăgător, mai inteligent, mai drăguţ, mai interesant, mai responsabil, mai dulce, mai... ? Tu ştii răspunsul. Încearcă să-ţi pui următoarea întrebare: alegi ce îţi place sau îţi place ce ai ales?

Cine conduce în famile

E bună tema, nu? Sunt sigură că vă place şi aţi fi înnebuniţi să vă daţi cu părerea! Mai ales că tuturor le este atrăgătoare ideea de a conduce, de a fi lider, de a avea ultimul cuvânt, de a oferi instrucţiuni, de a face pe şeful, de a avea dreptate, de a fi primul, de a face faţă competiţiei, şi mai ales, ideea de a contribui la binele familiei sale.
Eu personal am impresia că „a conduce în familie” este prost înţeles de mediul nostru social. Observ atitudinea unei dominaţii de dragul dominaţiei, uneori chiar agresive. Ori a conduce nu are de-a face cu dominaţia şi mai ales cu agresivitatea. A conduce este legat de a avea soluţii optime la probleme şi de a acorda sprijin bazat pe respect şi dragoste. Mai ales unde este dragoste, nu are ce căuta autoritatea şi agresivitatea. Mai degrabă fenomenul are de a face cu „mă las în mâinile tale, tu ştii ce este mai bine pentru mine”, sau „doresc să fii fericit/ă şi fac posibilul şi imposibilul pentru aceasta”. Sună bine, nu? Aşa cred şi eu, dar de la idee la acţiune e cale lungă.
Familia este un mediu care presupune probleme de rezolvat şi alternative la soluţii. Acestea au diversitate în funcţie de componenţa şi membrii familiei. Să luăm o familie clasică. Soţ, soţie, fiu, fiică. Probleme pun toţi membrii, soluţii oferă părinţii. Concepţia clasică spune că bărbatul este veriga de legătură cu societatea, el aduce banii, câştigă o poziţie şi o reputaţie a familiei, este protector, reprezintă puterea. Femeia este considerată o creatoare a atmosferei de acasă, ea menţine căldura căminului, educă copiii şi le poartă de grijă, oferă sprijin moral şi psihologic, menţine confortul casei. Astfel, sarcinile pentru o familie fericită sunt egal împărţite şi fiecare contribuie prin specificul său. Cine conduce? Eu zic că cel care conduce este scopul pentru bunăstare şi inteligenţa fiecăruia.
Dacă ne gândim şi la cele lăsate de Dumnezeu şi la principiile Bibliei, femeia trebuie să se supună bărbatului şi bărbatul trebuie să apere femeia. Într-un fel se subînţelege dominaţia bărbatului în familie. Dar această dominaţie nu este una imperativă, impusă sau lipsită de alegere, ci este una din dragoste şi condusă de nobleţe. Femeia se supune nu pentru că „trebuie”, ci pentru că face această alegere de bunăvoie. Astfel, femeia şi bărbatul fac un întreg care se completează reciproc, ducând ambii o cruce. Şi când oboseşte unul, celălalt duce crucea până acesta îşi revine.
Procesul psihologic al lui „cine conduce în familie” se explică prin cine are impresia că este cel care conduce. Bărbatul reprezintă puterea, femeia reprezintă frumuseţea, bărbatul este la picioarele unei femei frumoase, femeia se dăruie unui bărbat puternic, unul îl conduce pe celălalt, fiecare dintre ei conduce şi este condus. Efectul negativ se produce atunci când partenerii de cuplu urmăresc intenţionat să îl conducă pe celălalt. Realitatea este în felul următor: el are impresia că o domină pe ea, ea are impresia că îl conduce pe el, ambii trăiesc în iluzie şi ceea ce se întâmplă, este că cei doi nu se întâlnesc niciodată, nu se pot înţelege, se vor acuza şi se privează pe sine însuşi de afecţiune, dragoste, afinitate, sinceritate şi respect. Acest model va fi preluat de copii, şi din generaţie în generaţie se transmit prejudecăţi despre „cine conduce”. Şi, între noi fie vorba, femeile vorbesc între ele despre faptul că sunt mai inteligente şi despre ce s-ar face bărbaţii fără ele, despre faptul că Universul le-a creat ca purtătoare a perpetuării speciei, ale tradiţiei, ale secretelor succesului. Iar bărbaţii între ei afirmă clar şi răspicat că sunt nişte conducători înnăscuţi, că ei împart lumea, că ei fac ordinea şi au putere de decizie. Cine oare conduce?
În spatele unui bărbat puternic se află o femeie puternică si in spatele fiecarei femei puternice este un barbat puternic...
Tu ce alegi să fii???

În doi vom scrie viaţa într-o filă…

Epopeea vieţii în doi se întâmplă de-a lungul multor ani şi a face o incursiune in mecanismul lui “cum se întâmplă” aceasta face subiectul a infinitelor gânduri omeneşti. După ce ai ales partenerul alături de care te vezi mergând toată viaţa, după ce ai trecut peste barierele de comunicare şi te-ai confruntat cu ceea ce numesc eu “procesul intercunoaşterii”, după ce te-ai definit cine eşti şi cine este celălalt, el sau ea, mergi mai departe. Unii se plictisesc, alţii nu observă că se plicitsesc decât numai după ce afla vestea şocantă că el/ea are amant/ă, mulţi se despart, alţii îşi cresc conştiincios copiii, copiii copiilor, unii trăiesc pentru ei înşişi, alţii pentru alţii şi mai sunt şi câte unii care nici nu-şi dau seama ce-a fost familia sau pentru ce au trăit de fapt.
Şi dincolo de toate, oricum ar fi, a cunoaşte o persoana, zice Dostoievski, trebuie să mănânci un sac de sare cu ea. Tocmai despre asta mi se pare interesant să vorbesc. Cum să trăieşti alături de o persoană într-un mod armonios, echilibrat, fiind satisfăcut tu însuţi şi să contribui, în acelaşi timp, la fericirea partenerului tău. Noi nu suntem perfecţi, avem diverse momente în viaţa noastră în care şi nouă ne este greu să ne suportăm, nu mai zic de alţii, sunt perioade în care dorim să fim singuri, perioade în care avem nevoie de suportul şi dragostea partenerului de viaţă. De exemplu, bărbaţii şi femeile au moduri diferite, chiar opuse de a se exprima atunci când se confruntă cu probleme sau situaţii stresante. Bărbaţii care trec prin perioade de insucces se închid în ei, nu comunică şi chiar sunt agasaţi de cei care insistă cu “Ce problemă ai de fapt”, ei se interiorizează şi caută soluţii, de obicei nu au nevoie de sprijinul nimănui şi chiar sunt deranjaţi de cei care vin să-l ofere forţat. Femeile, în schimb, dacă au probleme, vorbesc fără încetare despre aceste probleme, au nevoie de un umăr pe care să plângă, impărtăşesc cu prietenele povestind cu lux de amănunte despre ceea ce li se întâmplă. În relaţia bărbat–femeie-cuplu, cand aceştia doi au stress, bărbatul se închide, femeia caută sprijinul lui şi le este foarte greu să se întâlnească la un nivel de comunicare optim. Şi pentru ambii este importantă înţelegerea partenerului pentru a nu mări distanţa şi mai mult dintre ei. Iar după fiecare furtună iese soarele şi după soare iar furtună, şi după furtună iar soare, acum înţelegeţi??? Viaţa fără probleme este lipsită de dinamism, dacă nu cunoşti răul, nu poţi diferenţia binele, dacă nu vezi negrul, cum îţi poţi da seama ce este albul, dacă soarele nu apune, cum va putea să răsară??? Prezenţa acestor distincţii şi nivelul acesta de înţelegere, contribuie la armonia relaţiilor de cuplu. Când femeia descoperă şi distinge că bărbatul ei trece prin nelinişti şi nu îi permite să intre în sufletul lui, ea are nevoie de abilitatea de a-i lăsa spaţiu şi de a fi lumina pentru a cărei strălucire se luptă partenerul tău. Când bărbatul vede că iubita lui soţie are nevoie pur şi simplu să vorbească cu cineva despre ceea ce tocmai i s-a întâmplat, dă dovadă de arta relaţiilor umane când îi acordă din timpul său preţios pentru a o asculta şi sprijini.
Dacă la începutul epopeei vieţii în doi, unul trăieşte prin şi pentru celălalt, partenerii sunt arhisuficienţi unul pentru altul si se simt extraordinar împreună, nu contează unde sunt, cum sunt, ceea ce e important este că sunt împreună; la un moment dat fiecare începe să trăiască viaţa alături de celălalt, pe lângă celălalt, acest tip de comuniune deviind in ceea ce mulţi numesc singurătate în doi. Şi vă asigur că această singurătate în doi nu este deloc interesantă, nu este deloc creativă, nu este deloc împlinitoare, nu ne îmbogăţeşte decât cu gol, tristeţe, decepţie. Tocmai de aceea, pentru a preveni şi evita fenomenul, este necesar să ne formăm abilităţile de comunicare, trebuie să ne lărgim orizontul pentru a nu fi ignoranţi, trebuie să învăţăm să acceptăm, să oferim aprobare, admiraţie şi, mai mult decât atât, să IUBIM. Pur şi simplu...

Cum ne alegem partenerul de viaţă? (Partea a treia)

Precum vedeţi, subiectul este unul inepuizabil şi îmi vin idei pe măsură ce mă gandesc la aceasta. Deaceea voi continua cu explicarea mecanismelor: alegere, maturitate, atracţii, controlul asupra propriei vieţi.
Fiecare om are felul lui personal de expresie, adică felul în care se exprimă, comunică, se etalează, se afişează. Există oameni plin de mistere despre care nu ştii niciodată ce să crezi şi oameni foarte clari şi deschişi care vorbesc în mod absolut natural despre orice subiect, de la ei ştii la ce să te aştepţi şi ce îşi doresc. Spun lucrurile acestea pentru că uneori întâlnim sau convieţuim cu persoane „dificile” cu care nu comunicăm eficient, despre care începem să avem tot felul de păreri acestea neavând un corespondent real. Avem situaţii în care cineva ne place, nu se exprimă în sensul acesta, noi respingem persoana deoarece credem că nu îi pasă, persoana cealalată, la rândul său se simte respinsă şi nu se întâmpă o relaţie.
Este nemaipomenit dacă fiecare dintre noi îşi sondează imaginea pe care o are asupra partenerului pe care şi-l doreşte. Vom descoperi că ceea ce credem că merităm, exact aceea vom avea. Nu intru în amănunte asupra acestui fenomen, dar cert este că el funcţionează. Comportamentele noastre sunt generate de ideile pe care le avem despre diverse lucruri, aceste atitudini ne conduc fără să ne dăm seama la reacţii conforme acestui principiu, iar rezultatele sunt efectul direct al acestor atitudini. Deaceea, cei care încă se consideră persoane nemulţumite în domeniul cuplului, sunt invitate să stea de vorbă cu ei înşişi şi să observe ideile care le parazitează visurile faţă de relaţia armonioasă pe care şi-o doresc.
Este vital să avem claritate în ceea ce ne dorim, să vizualizăm în detalii relaţia, partenerul, stilul de viaţă la care aspirăm. Este important să fim pozitivi şi să renunţăm la judecăţi, critici, nemulţumiri, să iertăm trecutul şi să completăm anumite experienţe cu oameni care au contribuit la durerile pe care fiecare le poartă mai mult sau mai puţin. Dându-ne propria definiţie, dând definiţie partenerului, ajungem la o balanţă echilibrată a raportului cerere-ofertă, pentru a nu avea iluzii şi pretenţii în faţa partenerului. Atunci când îţi doreşti o persoană de calitate înaltă în viaţa ta (şi cert e că fiecare aspiră la asta, să nu mă contrazică nimeni), ceea ce putem face în primul rând, este să ne creştem propria valoare, să lucrăm la intergitatea propriei persoane, să vedem cine suntem si ce avem de făcut pentru a deveni ceea ce vrem să fim. Într-o relaţie nu e loc de trişare, dacă te dai cine nu eşti, nu durează, şi mai devreme sau mai târziu, finalul este acelaşi. Şi nimeni nu are nevoie să piardă timpul. Mai ales TU.
Vezi cine eşti. Eşti o persoană dificilă, spui şi nu faci sau faci cînd spui că faci, care sunt valorile tale, ce vrei de la viaţă etc. Te priveşti în oglindă şi spui: eu sunt...., te uiţi bine de tot, ca să nu te minţi (e mai grav să te minţi pe tine decât pe alţii) şi acţionezi conform dorinţelor tale. Ai de crescut, indiferent ce vârstă ai. Aceeptă că ai nevoie de o schimbare, de ceva care să te entuziasmeze. Numai oamenii fericiţi pot face alţi oameni fericiţi. Dacă începi să oferi, nu o face condiţionat, pentru că atunci când persoana-partener nu va reuşi să fie „cumpărată” de ceea ce oferi la schimb, te va durea foarte tare. Începe să fii liber!!! Liber cu tine. Liber cu alţii. Libertatea generează miracole. Şi miracolul este în tine!!!

Cum ne alegem partenerul de viaţă? (Partea a doua)

Voi începe acest articol prin a răspunde personal unei revolte care suna cam aşa: „Scrii de parcă ai 70 de ani”. În spatele unei astfel de afirmaţii rostite suficient de ironic, parafrazez mesajul: cum îşi permite o tânără care abia debutează în viaţă şi nu a avut timp de experienţă să emită fraze instructive şi judecăţi de valoare? Fac replica mea publică pentru accesul la înţelegere şi a altor persoane care ar gândi la fel. Păi, dragii mei, în primul rând, nu am nici cea mai mică pretenţie că ceea ce scriu ar reprezenta adevărul şi numai adevărul. Acesta, precum ştie toată lumea, este relativ. În al doilea rând, ceea ce scriu se bazează pe un profesionalism dobândit prin studii de specialitate, pasiunea şi verva studiului realităţii citite şi observate. În al treilea rând, vârsta cronologică poate fi diferită de vârsta mentală, în sensul că există oameni de 40 de ani care gândesc ca şi cum ar avea 20 sau tineri de 20-25 care au atitudine de viaţă ca la 35-40 şi mai ales este important felul în care percepem realitatea psihologică. Deasemenea specific că talentul şi inteligenţa într-un anumit domeniu poate fi atât o achiziţie prin experienţă, cât şi o manifestare nativă. În care dintre acestea mă încadrez? În toate! Iar pe lângă cele de sus adaug şi atitudinea morală de a împărtăşi cunoştinţele şi abilităţile mele cu alţii, pentru că niciodată nu pot şti în viaţa cui pot genera o schimbare, şi dacă aceasta se întâmplă măcar la o persoană, scopul meu a fost atins şi mă pot considera împlinită!!! Nu scriu pentru bani, nu scriu pentru nume (atâta timp cât nu sunt nici măcar în ţară), scriu pentru a aduce o contribuţie.
Să revenim la subiectul articolului. De data aceasta voi relata despre ce înseamnă ALEGERE! A intra într-o relaţie, după cum spuneam, presupune prezenţa mai multor ingrediente. Propun să vorbim despre ingredientul: gradul de maturitate a partenerului. Şi axioma sună în felul următor: cu cât partenerii sunt mai imaturi, cu atât relaţia va fi mai problematică şi invers. Cum să înţelegem acest fenomen: IMATURITATEA? De exemplu: dacă sunt o persoană care nu prea a primit afecţiune, pentru a compensa această lipsă, voi „cere” sau chiar „voi cerşi” de la partenerul meu să-mi ofere această afecţiune-lipsă, şi aceasta „trebuie” să mi se ofere nu atunci când are el sau ea chef, ci întotdeauna. Celălalt devine sufocat de această cerere constantă şi obsedantă şi începe să nu mai aibe chef deloc de a oferi ceea ce oricum oferea din alegere. Cum credeţi, mai rezistă o asfel de relaţie? Sau, altă situaţie: unul dintre perteneri mereu vrea să-şi demonstreze că are succes la sexul opus, vrea să-şi confirme sieşi că are valoare. Intră într-o relaţie, dar flirtează şi cu alţii/altele. Evident, partenerul simte sau observă. Oare va tolera? Dacă avem o relaţie şi o credem problematică, ceva nu merge, nu este ceea ce vreau, nu funcţionează la nivelul la care doresc, atunci neapărat ne uităm la noi. Nu la celălalt. Verificăm nivelul nostru de angajament. Ne punem întrebări de genul: eu ce aduc sau ce nu aduc în această relaţie? Eu ce vreau de fapt? Eu cât de matur/ă sunt? Eu ce compensez şi oare cer ceva ce mi-a lipsit? Eu ce şi cui vreau să demonstrez? Sunt dependent/ă? Am respect sincer faţă de el sau ea? Spun lucrurilor pe nume sau vreau să mă arăt ceea ce nu sunt? Ce interese am în această relaţie? Pe cine vreau să mă răzbun? Sunt preş de care se şterge el/ea pe picioare sau stau cu puşca la vânat? Ce vârstă mentală am? Cum comunic? Sunt atractiv/ă? Cu ce contribui în viaţa partenerului meu? Ce nevoi nesatisfăcute am? Ce gândesc despre mine şi despre el/ea? .... Şi lista poate continua. Şi vă invit să vă puneţi aceste întrebări şi să investiţi o oră pentru a vă da răspunsuri, dacă nu pe hârtie, măcar în minte. Indiferent că eşti în căutarea unui partener, testezi o relaţie sau eşti într-un cuplu căsătorit, redefineşte-ţi poziţia! Perfecţionează ceea ce ai. Iar pentru ca lucrurile să se schimbe, tu trebuie să te schimbi! (Jim Rohn). În aşa fel vei putea face cele mai bune alegeri pentru viaţa ta şi vei ajunge să ai în relaţia ta exact ceea ce vrei să ai. Iar ca să ai ceea ce vrei să ai, trebuie să FII! Acum înţelegi legătura cu SCHIMBAREA?

Cum ne alegem partenerul de viaţă? (Partea întâi)

Voi vorbi despre acest subiect din prisma unor mecanisme psihologice care sunt specifice procesului de decizie şi alegere. Aceste procese sunt valabile oricărei situaţii, însă acum mă voi referi la specificul mecanismelor participante la alegerea partenerului de viaţă.
În primul rând fiecare persoană are un standard, un fel de matriţă, o imagine ideală despre cum trebuie să fie jumătatea cu care urmează să-şi petreacă viaţa (evident, nimeni nu îşi propune să se căsătorească cu cineva şi să divorţeze peste 2 ani, de exemplu! Dacă aceasta se întâmplă, este altceva). Această imagine este construită pe baza informaţiilor care sunt primite de-a lungul vieţii încă de la naştere, şi mai mult decât atât, din perioada prenatală, ştiut fiind faptul că noi conţinem întreaga informaţie acumulată de generaţiile anterioare. Primul om de sex opus pe care îl cunoaştem este, de obicei, mama pentru băieţi şi tatăl pentru fetiţe. Aceasta este prima imagine a sexului opus care devine atât de dominantă, în acelaşi timp nu ne dăm seama de ea, încât o avem toată viaţa, şi fără să ştim, ne alegem parteneri care să semene cu tatăl sau mama. Deasemenea, tot legat de părintele de sex opus este şi situaţia în care, fiind profund dezamăgit de felul de a fi a părintelui, alegem exact inversul acestuia. De exemplu, dacă tatăl este alcoolic, fetiţa, viitoare femeie, decide că soţul ei nu trebuie să consume deloc alcool. Sau dacă băieţelul percepe că mama este adulteră, cochetează cu alţi bărbaţi decât soţul, acesta hotărăşte că femeile sunt nişte „neserioase” iar viitoarea lui soţie va fi o fată foarte cuminte care va sta acasă şi va trebui să-l aştepte. Nu voi intra acum în detalii referitor la efectele acestor alegeri şi la nefericirea cu care se soldează, acesta probabil va fi subiectul altui titlu. Cert este faptul că felul de a fi al părinţilor influenţează puternic alegerile ulteriore ale copiilor. Dacă tatăl nu exprimă afecţiune şi dragoste faţă de fetiţa lui, aceasta va trăi cu sentimentul că nu este iubită sau nu este atrăgătoare (şi evident că acest lucru nu are legătură cu realitatea) şi se va poziţiona faţă de bărbaţi ca inferioară, va fi timidă, iar bărbaţii o vor trata ca atare, în virtutea atitudinii pe care o afişează. Dacă mama nu dezvoltă în fiul ei independenţa şi încrederea în sine, acesta nu va avea curaj, se va lăsa dominat de femeie, nu va reuşi să ia decizii, iar acestea vor fi luate de alţii.
Alt factor este personalitatea fiecărui individ, specificul felului de a fi, astfel alegerea partenerului va fi condiţionată de nevoile pe care le are fiecare. Dacă sunt o persoană timidă, voi fi atras de o persoană care excelează în comunicare, care este veselă, care intră uşor în conversaţii. Dacă sunt o persoană colerică, voi tinde să aleg persoane care sunt introverte, stabile, interiorizate.
Putem să ne referim aici şi la factorii care ţin de categoria socială, factori culturali, religioşi, dar mai ales de tendinţele sociale, prejudecăţile care sunt vehiculate, gen: soţia mea trebuie să fie virgină, soţul meu trebuie să aibă bani, socrii trebuie să aibă o poziţie socială demnă de admiraţie, ea trebuie să fie cea mai frumoasă, el să aibă maşină şi alte diverse utopii.
Factorul fundamental în alegerea unui partener este însăşi dorinţa şi scopul de a face această alegere. E foarte important să ştii clar că vrei, că ai nevoie să fii cu cineva, că tu chiar eşti angajat în această căutare şi declari acest lucru (pentru tine). În această perioadă testezi diverse relaţii, aplici matriţa „partenerul potrivit” pe fiecare peroană care intră în viaţa ta, observi dacă este OK pentru tine. Este nevoie de multă maturitate şi responsabilitate, având în vedere că celălalt poate fi marcat de o experienţă nu tocmai fericită, deaceea nu avem voie să ne jucăm cu oamenii, şi asta nu din motive morale, ci datorită misteriosului principiu: ceea ce fac astăzi ciuva, mîine îmi va face altcineva. Greşelile se plătesc!

El şi Ea (Despre compatibilitati de cuplu)

Religiile, curentele filosofice, înţelepciunea populară au diverse tipuri de explicaţii, teorii, poveşti, metafore, legende care derulează potenţiale origini ale dragostei. Ceea ce vreau să abordez din prisma acestui subiect, este de ce anume a fost nevoie de bărbat şi de femeie, dacă vorbim în termeni de 2 jumătăţi care se completează reciproc. Dacă ne gândim că sunt nişte entităţi atât de diferite şi atât de opuse, par a nu se înţelege, Surpriza este că tocmai această completare îi leagă şi le face comuniunea şi parteneriatul atât de puternice.
Fiecare fiinţă este atât de altfel şi de unică, are atâta specific şi personalitate, încât exact acest proces al intercunoaşterii reciproce şi al adaptării este cel care favorizează convieţuirea. In acelaşi timp, în ciuda diferenţierii clare ale oamenilor, există foarte multe elemente comune care duc la crearea unor categorii. Astfel, unii oamnei seamană mai mult sau mai puţin cu alţi oameni. De ce spun asta, pentru că există două tipuri de compatibilităţi (adică nişte principii care fac ca două persoane să se potrivească între ele) şi anume: compatibilitate bazată pe similaritate şi compatibilitate bazată pe complementarietate.
Compatibilitatea care se structurează pe similaritate, adică pe asemănare determină un parteneriat între un bărbat şi o femeie care au aceleaşi valori, acelaşi stil de viaţă, poate chiar acelaşi statut profesional, provin din acelaşi mediu, le plac aceleaşi lucruri, aceleaşi filme, seamănă foarte mult între ei la foarte multe aspecte ale vieţii care de obicei sunt fundamentale. Deaceea relaţia dintre ei este foarte clară, ei se identifică unul cu altul, se văd unul în altul, acţiunile sunt foarte uşor de prevăzut, de anticipat. Se distrează în acelaşi fel, preferă acelaşi film, au aceeaşi prieteni, chiar şi modul de a gândi parcă exprimă aceeaşi direcţie şi opinie. Un astfel de cuplu este practic lipsit de conflicte, viaţa într-o familie de acest gen este liniştită, planificată, măsurată, uneori chiar monotonă şi prea echilibrată (asta dacă echilibrul are termen de comparaţie...). În acelaşi timp este caracterizată de armonie şi stabilitate, lucruri fireşti de care avem cu toţii nevoie.
Compatibilitatea care se construieşte pe complementarietate este exact opusul primului tip de cuplu. În acest caz avem fiinţe absolut diferite care sunt atrase una de alta. Pot fi persoane cu temperamente diferite, cu stil de viaţă diferit, cu orientări profesionale fundamental diferenţiate, cu gusturi opuse, cu reacţii radical diferite la tot felul de situaţii. De obicei într-un astfel de parteneriat domină conflictul şi opoziţia, dar bineînţeles aceasta nu înseamnă că el şi ea nu se iubesc, pur şi simplu aceste opţiuni de viaţă diferite ca şi fel de a fi crează de la sine situaţii în care tu dorindu-ţi ceva anume, iar celălalt altceva, unul trebuie să cedeze. Cel care cedează de obicei se simte frustrat şi nemulţumit, chiar dacă gestul a fost făcut din dragoste. În acelaşi timp atracţia este foarte puternică, pentru că celălalt reprezintă oglinda pentru o parte a fiinţei tale care este ascunsă, dar care există. De regulă în astfel de relaţii există multă diversitate, noutate, surpriză, pasiune şi descoperire.
Vă întrebaţi probabil care este compatibilitatea mai potrivită dintre cele două. Bineînţeles ambele sunt la fel de bune, ceea ce face diferenţa este chiar personalitatea celor care intră în relaţie. Perfect este atunci cînd ştii să echilibrezi stabilitatea cu noutatea. Iar de felul în care se crează şi evoluează relaţia, ambii parteneri sunt responsabili. Cel mai important factor este potrivirea sistemului de valori. Restul se poate ajusta. Iar dincolo de toate, precum a spus Marin Preda, “dacă dragoste nu e, nimic nu e!”... pentru ca atunci cînd iubeşti şi eşti pregătit să oferi cu generozitate darul iubirii tale, ai puterea de a dărui partenerului tău acceptare, aprobare, admitaţie, valorizare, suport şi, de fapt, ceea ce ai tu mai bun din tine. Bineînţeles fără a renunţa la binele personal. Şi, dragii mei, viaţa noastră nu are nici o valoare dacă nu o trăim pentru a fi contribuţie şi participare în viaţa celorlalţi. Iar partenerul de viaţă este peroana cu care petrecem cel mai mult timp şi pe care ajungem să-l cunoaştem cel mai bine! Faceţi din viaţa dvs o expresie a dragostei şi a fericirii!

A exprima dragostea este un lux

Câţi dintre noi îşi doresc să aibă în viaţă lux? Câţi dintre noi fac ceva pentru a-l avea? Câţi dintre noi speră că într-o zi ceva se va întâmpla şi viaţa va fi mai bună? Câţi dintre noi nu au spus niciodată „Te iubesc!”? Cui i-a fost teamă să spună adevărul ca să nu apară aiurea? Sunt întrebări la care, bineînţeles ştim răspunsul şi suntem foarte deştepţi în a explica cum stau de fapt lucrurile!!! Nu-i aşa?
Iubirea şi exprimarea iubirii este un LUX!!! Nimic mai important în viaţa nostră nu există! Oare nu tânjim în fiecare zi să auzim că suntem importanţi pentru cei pe care îi considerăm importanţi. Sau nu ni se întâmplă oare ca cineva drag să nu mai fie în viaţă şi să ne reproşăm că nu am oferit suficientă iubire şi căldură?
Viaţa în doi. Mă gândesc că ingredientele necesare pentru o viaţă de cuplu echilibrată sunt: casa, masa, patul, societatea şi COMUNICAREA!!! Dacă unul din aceste ingrediente este lipsă, ne confruntăm cu neîmplinirea. Şi precum aţi remarcat, am subliniat ingredientul COMUNICARE. De ce? Hai să ne punem din nou întrebări: Oare câţi dintre noi spun lucrurilor pe nume? Câţi dintre noi se ascund după deget? Câţi dintre noi nu spun anumite lucruri de teama de a nu răni pe celălalt? (De parcă celălalt ar fi un copil neajutorat). Câţi dintre noi spun lucruri pe care nu le gândesc sau nu spun ceea ce gândesc? OK, spunem minciuni pentru că noi considerăm că este mai bine şi toată lumea e fericită! Dar ştiţi care este şocul: celălalt ştie cu multă exactitate când minţim. Noi suntem transparenţi! Să creadă cine vrea că minciuna este luată drept adevăr. Vestea proastă este că atunci când cineva se simte minţit, mai ales dacă este minţit de partenerul de viaţă, se confruntă cu gol sufletesc, resentimente, acumulează întrebări de genul: „Şi asta este tot ce este?”, cinism, durere, frustrări, suferinţă, neîmpliniri, sentiment de răzbunare sau decizia de a face la fel, etc. Dar să vă spun ceva (şi asta este vestea bună): oamenii tânjesc după adevăr şi autenticitate!!! Oamenii vor să ştie cum stau lucrurile de fapt! Vrea cineva să mă contrazică?! Preferă cineva să se alinte cu minciuni dulci şi iluzii basmice sau ceea ce aleg oamenii sunt adevărul şi realitatea? Din nou vreau să vă şochez: oamenii ştiu să ierte şi să accepte ceea ce este!!! Deci nu există nici un motiv plauzibil din toate motivele existente de a nu spune lucrurilor pe nume! A spune ceea ce gândeşti şi a face ceea ce spui atunci când spui că faci ţine de integritate şi autenticitate! Este fundamental să fii cuvântul tău. Altfel spus, să nu arunci cuvinte goale pe gură.
Şi acum vreau să mă refer la titlul acestui subiect. A exprima dragostea este un lux! Este un lux atât pentru persoana care se exprimă în acest sens, cât şi pentru persoana care primeşte exprimarea dragostei. Pentru mulţi oameni este dificil să-şi exprime sentimentele. Psihologii numesc această dificultate: imaturitate afectivă. Deasemenea au soluţii şi tehnici de remediere a acestei dificultăţi. Puteţi face psihoterapie, dar mă îndoiesc că cineva dintre cititorii din această clipă vor face acest lucru. Veste bună: este uşor şi inspirant să expui ceea ce simţi. Dacă îţi este teamă, mergi împotriva fricii. Ştiţi care este diferenţa dintre un om curajos şi unul fricos? Ambii experimentează frica, doar că cel curajos o domină şi subordonează, iar cel fricos, este dominat de ea! Aşa că dragii mei, dacă tot vă doriţi lux în viaţa voastră, puteţi alege!!! Ce alegeţi aceea aveţi! Iar responsabilitatea vă aparţine, nu faceţi pe nimeni vinovat de ceea ce nu aveţi. Exprimaţi-vă dragostea şi afecţiunea ori de câte ori aveţi inspiraţia să o faceţi. A iubi nu înseamnă să renunţi treptat la viaţa ta pentru a face fericit sau pe plac altei persoane. Mai degrabă înseamnă a oferi cu bucurie ceea ce ai de oferit, fără a privi înapoi. Oferă darul şi uită! A iubi înseamnă a iubi fără amintiri. Înseamnă a fi în totalitate prezent. Dragostea dă drumul. Dă drumul la amintiri şi la aşteptări. Adică la trecut şi la viitor. Dragostea înfloreşte în prezent, fără încetare. Când pleci din prezent, indiferent unde pe axa timpului, înainte sau înapoi, iubirea devine iubire-deficit. Nu ai primit ceva în trecut sau te aştepţi să primeşti ceva în viitor. Funcţionezi pe minus. Rezervoarele îţi sunt goale pe jumătate. Poţi dărui, e adevărat, însă numai la schimb. Oferi dacă ţi se oferă. Când stai în prezent, rezervoarele îţi sunt supraumplute. Funcţionezi pe plus. Este inevitabil să te reverşi.
Luxut este disponibil pentru oricine şi toţi, fără excepţie, au acces la el!

Articol de debut

Şi hai să vă povestesc despre temele care vor fi abordate în această nouă dimensiune: viaţa în doi sau psihologia dragostei, cum îmi place mie să o mai numesc. Am certitudinea că este o temă actuală pentru cei căsătoriţi, cât şi pentru cei care sunt în căutarea jumătăţii. Ştiu deasemenea că aveţi o mulţime de întrebări, aşa cum aveţi o mulţime de răspunsuri. Fiecare dintre voi are propria viziune despre viaţă, explicaţii vizavi de diverse fenomene care vi se întâmplă, experienţe care au fundamentat diverse moduri de reacţie la variate situaţii. Foarte bine. În acelaşi timp suntem fiinţe care evoluează în permanenţă şi ne îmbogăţim cunoaşterea în continuu. Deaceea vă cer permisiunea de a vă împărtăşi propria manieră de interpretare a realităţii dragostei atât din prisma unor explicaţii fundamentate ştiinţific, cât şi din prisma propriei experienţe. Citiţi-le şi testaţile, e ca şi cum aţi merge la probat pantofi, dacă nu vi se potrivesc, nu îi cumpăraţi.
„Viaţa în doi” e fenomenul care se întâmplă fără excepţie fiecăruia. Este o realitate inevitabilă, dorită, pentru care fiecare dintre noi chiar se pregăteşte mai mult sau mai puţin. A împărţi viaţa ta cu cineva reprezintă un domeniu plin de satisfacţii, de responsabilitate, nelipsit de riscuri şi suferinţă, o sursă de inspiraţie, de motivaţie, de căutare, de creştere, de renunţare la sine, de dăruire, de adaptare, de acceptare şi de intercunoaştere. Viaţa de cuplu este atât de prezentă ca fenomen al realităţii, încât uităm uneori că ea trebuie întreţinută, cultivată, îmbogăţită, înnoită cu idei, atitudini, fapte, rezultate şi evaluare. Tocmai de aceea uneori ne trezim că ceva parcă nu merge, parcă nu mai e aceeaşi pasiune, respectul undeva s-a dus, distanţa este din ce în ce mai mare. Iar tot timplul vinovatul este celălalt, el/ea nu dat totul, nu a participat suficient, a fost mai ocupat/ă sau i-a păsat mai puţin. Şi de prea puţine ori suntem prezenţi la cât de indiferenţi suntem noi, la cât de puţin ne implicăm noi şi că ceea ce avem este rezultatul alegerilor noastre.
„Viaţa în doi” este cel mai palpitant şi cel mai interesant subiect despre care s-a scris şi s-a studiat. Scopul meu este de vă impulsiona prin această rubrică să faceţi din relaţiile voastre cu partenerii, iubiţii, iubitele, soţii şi soţiile să fie acea poveste la care sunt sigură că visaţi cu toţii pentru că fiecare dintre voi are o inimă nobilă şi un suflet plin de iubire (fapt dovedit ştiinţific). Şi dacă ne gândim că aproape fără excepţie, fiecare act artistic, fie film, fie piesă de teatru, fie roman, fie sculptură ilustrează o poveste de dragoste, să ne gândim şi la felul în care ne emoţionează acestea, felul în care ne identificăm cu personajele, felul în care retrăim momentele, felul în care unii dintre noi plâng cu lacrimi, iar alţii descoperă cât de mult le lipseşte dragostea şi pasiunea. Dragii mei, am o veste bună de tot pentru voi: povestea de dragoste poate fi trăită într-un mod plenar şi complet de fiecare!!! Absolut orice om poate genera o pasiune care poate urni munţii din loc şi poate îngheţa apele, şi poate cauza minuni, şi poate face ca viaţa să fie trăită din plin, fără regrete, fără durere, fără sentimente de vinovăţie.
Fiecare faţă poate fi luminată de puterea dragostei şi vă invit împreună să o creăm sau să o redescoperim pentru cei care consideră că au pierdut-o. Dacă aţi cunoaşte cât de important este acest lucru (sau cunoaşteţi???), aţi începe chiar acum!!! Haideţi să nu ne mai prefacem că partenerilor noştri le este indiferent câtă atenţie şi investiţie le acordăm şi să ne amintim de acel simplu „Te iubesc! Îţi mulţumesc că exişti! Tu dai valoare existenţei (vieţii) mele şi prin tine pot cunoaşte ceea ce este fericirea!!!”
Despre aceasta şi despre multe altele voi scrie în această rubrică. Visul meu este să văd exprimarea dragostei pe din ce în ce mai multe feţe din această ţară şi din această lume. Să ne amintim că dragostea „iartă, vindecă, acceptă, îndură…” şi este puterea prin care ne-a fost dat să dăm măreţie în tot ceea ce facem.