A contribui la prospeţimea relaţiei

Bineînţeles atunci când debutezi într-o relaţie, e mult spaţiu de intercunoaştere, de noutate, de istorii împărtăşite, de entuziasmul începutului, esti curios, te interesează tot ce e despre persoana iubită, acumulezi date şi detalii despre personalitatea acesteia, despre sistemul de valori, despre pasiuni, stil de viaţă, ce-i place şi ce nu-i place, eşti atent la reacţiile ei comportamentale, la calităţi şi defecte, domenii ale vieţii: profesional, relaţional, familial, personal, sexual etc. Toate acestea te ţin oarecum legat şi oarecum într-un continuu suspans al aşteptării şi descoperirii. Deaceea golul dintre tine şi celălalt este din ce în ce mai mic, din ce în ce mai plin.
Dar acesta nu durează nelimitat, încet, încet totul se transformă într-o maşinărie în care fiecare dezvoltă nişte stereotipii comportamentale fără să mai fie cu adevărat prezent la exprimarea celuilalt, partenerul de viaţă devine ceva ştiut, ceva cucerit, o persoană cu care rezolvi problemele vieţii, o persoană în prejma căreia îţi petreci o bună parte a timpului, cineva care devine atât de cunoscut pentru tine încât nu te mai poate surprinde aproape nimic, şi de multe ori se întâmplă să nu reţii sau nu observi cu ce a fost îmbrăcat, dacă şi-a schimbat culoarea părului sau dacă ţi-a spus bună dimineaţa. Această OBIŞNUINŢĂ cum o numesc unii, PLAFONARE, cum o numesc alţii, sau rutină, cotidian, saturaţie, plictiseală devine o realitate zilnică în viaţa de cuplu. Intrebarea este dacă acest fenomen este unul inevitabil !!!
In primul rând este un fenomen normal, şi anormal dacă o iei ca normalitate. Pentru că a accepta resemnat că asta trebuie şi este inevitabil să se întâmple, înseamnă a nu mai lăsa loc pentru alternative şi schimbare. A accepta că uneori problemele vieţii şi provocările ne pot fura timpul pentru disponibilitatea acordată partenerului de viaţă înseamnă a accepta şi ideea că există şi timp, energie, deschidere în anumite momente pentru a fi în totalitate dedicat acestui domeniu. Şi că totul se aplică în funcţie de circumstanţe.
Bineînţeles că, pentru a evita sau a diminua efectul obişnuinţei în cuplu, este nevoie de contribuţia reciprocă a partenerilor. Fiecare vine cu „un dar” în relaţie, cu „o ofertă”, cu un specific. Şi acestea trebuie să fie în măsură de a-i trezi celuilalt interesul, de a-i face invitaţie către tine. Iar acestea nu se pot realiza fără prezenţa noului. Elementul de nou atrage fără îndoială, evident, acest nou trebuie să aibă legătură cu contextul în care cei doi convieţuiesc, în limitele caracteriale ale acestora. Nu trebuie să fie neapărat ceva grandios, poate fi simplu. Noutăţi profesionale, sociale, relaţionale, experienţiale, culturale, cognitive, aptitudinale etc şi mai ales e importantă capacitatea de a le comunica, disponibilitatea emoţională şi angajamentul cu care faci acestea. Deasemenea este foarte important realizarea optimă a prezenţei în relaţie, un echilibru între a lipsi şi a sufoca. Şi acest echilibru se învaţă pe măsură ce evoluezi temporal în relaţie, primind şi oferind continuu un feeback de la şi către celălalt.
Echilibrul relaţiei şi capacitatea acestuia de a etapiza momentele vieţii se compune din prospeţimea, imprevizibilitatea şi stabilitatea cu care vin ambii perteneri. Dincolo de un sistem de valori şi tendinţe temperamentale care aproape că nu se modifică de-a lungul vieţii, modelele comportamentale e bine să fie dinamice, inovative, creative şi diversificate. Şi dacă de la un moment dat poţi avea impresia că fenomenul îndrăgostirii durează doi ani după care tot ce leagă doi soţi sunt îndatoririle şi obligaţiile vieţii cotidiene, totuşi îndrăznesc să susţin că fenomenul îndrăgostirii este ciclic şi că te poţi îndrăgosti din nou şi din nou de aceeaşi persoană despre care ai impresia că ştii totul.